Flăcări, durere și răutate

colectivZeci de persoane au murit în acest sfârșit de săptămână. Unii acolo, pe loc, alții agonizând în spitalele din București. Prinși de vraja muzicii și a luminilor, adunați într-un număr mult prea mare, tinerii s-au trezit cuprinși de flăcările unui incendiu ce nu mai putea fi oprit. Supraviețuitorii povestesc despre acele clipe în termeni apocaliptici, iar noi trebuie să-i credem și să-i compătimim. Pe de altă parte, proprietarii Clubului Colectiv, hapsâni până la cer, au folosit materiale ușor inflamabile și au suplimentat primejdios numărul participanților. Au permis folosirea artificiilor într-un spațiu impropriu și care avea doar o singură ușă de acces. Acestea fiind zise, localul s-a transformat într-un fel de lagăr al terorii și al morții. Prinși ca într-o menghină între foc și pereții care se exfoliau, bieții tineri au trăit un coșmar vecin cu nebunia.

Drama de la club a fost instantaneu dublată de drama familiilor. Oameni care-și plâng morții, oameni care aleargă spre spitale și așteaptă vești. Împreună cu ei – real sau virtual – o mulțime de alți oameni care se solidarizează. Lumânările se înmulțesc la locul tragediei, marșurile funebre devin tot mai impresionante. Guvernul declară trei zile de doliu național, președintele deplânge deopotrivă morții și corupția administrativă. O seamă de oameni de stat și oficiali străini transmit condoleanțe și se arată mișcați. Chiar și principesa Margareta depune, solemn și grațios, un buchet de flori în memoriam. Reprezentanții societății civile își exprimă durerea pentru victime, dar și indignarea pentru corupția ce iese la iveală. Lucrurile decurg așa cum ar trebui să decurgă, adică oamenii sunt profund îndurerați pentru semenii lor.

Dar nu sunt toți la fel. Dinspre radicalismul evanghelic, mai cu seamă pe rețelele de socializare, un curent demonologic se revarsă peste țară. Participanții la acel concert sunt considerați îndrăciți, apostați, un fel de oameni ai tenebrelor ce-și merită soarta. Până și unii pastori – de a căror colegialitate nu mă simt onorat – au căzut în extrema cu pricina. Îi acuză pe acei tineri că nu sunt credincioși (sau nu au fost), că în loc să fi mers la biserică iată unde s-au dus. Uită să se întrebe dacă cineva le-a vorbit cândva despre biserică?! Și mai uită să se întrebe cât de relevantă este Biserica azi. Oare cât de mult invadăm noi – ca Biserică – teritoriile Celui Rău și cum reușim să-i smulgem pe cei din întuneric și să-i aducem la lumină?! Post-factum, n-am auzit între aceștia pe nimeni care să meargă la familiile victimelor și să-i încurajeze în această cumplită încercare. Dar de arătat cu degetul suntem buni!

O răutate care zace în părțile cele mai de jos ale ființei ne transformă în fiare atunci când cineva, diferit de noi, o pățește. Continuând ideea, dacă acele scântei n-ar fi stârnit focul, acești talibani fără cauză ar fi coborât foc din cer… neștiind – ca în vremea lui Isus – de ce duh sunt călăuziți. Însă nu numai radicalismul evanghelic a derapat într-un mod jenant, ci și cel ortodox. Gigi Becali nu se poate abține. Sângele îi clocotește în vene, ochii îi devin agitați până când ne spune că acolo a fost lucrul Diavolului și că acei tineri și-au meritat soarta cu vârf și îndesat.

Spectacolul acesta de la urmă este parcă mai trist decât cel real. El dovedește că mulți dintre cei cu care ne însoțim la biserică încă n-au învățat lecția iubirii de aproapele. Și dacă n-au învățat-o pe cea de căpătâi, n-au cum s-o fi învățat nici pe cea a compasiunii. De ce? Pentru că, indiferent despre ce context sau oameni ar fi vorba, în fața suferinței toți trebuie să avem RESPECT.

Nici eu nu agreez stilul de viață al celor ce-au murit în incendiu. Nici eu nu cred că putem trece prin viață agățându-ne de surogate și iluzii, ci doar predându-ne viețile pe de-a-ntregul lui Dumnezeu. Nici eu nu cred că muzica mai este muzică (exceptând anumite exemple). Și totuși – ba aș spune în ciuda acestor crezuri – nu-mi permit să mă dezumanizez. N-aș vrea ca vreodată propria mea spiritualitate să mă facă insensibil și ipocrit. N-aș vrea să mă trezesc niciodată suit pe un piedestal ce nu-l merit și arătând cu degetul spre semenii mei. Hristos a venit pentru păcătoși, pentru cei robiți de patimi și apăsări. Cine suntem noi să judecăm și să ne erijăm în interpreți infailibili ai evenimentelor?! Viața și moartea vor rămâne mereu o taină cel puțin din pricină că sunt în mâna lui Dumnezeu. Noi suntem chemați doar să plângem cu cei ce plâng, să le vorbim despre nașterea din nou și despre învierea morților. Acesta este mandatul nostru. Sau credeți că vom fi mai îndrăgiți după ce-i demonizăm? Credeți că vor înțelege mai bine mesajul mântuirii după ce-l sluțim cu dogmatismul nostru? O nu, dragii mei! Prin toate astea nu numai că ne punem pe noi înșine într-o postură ridicolă, dar aducem grave prejudicii Împărăției lui Dumnezeu.

Să lăsăm ca flăcările să producă doar durere… o durere inevitabilă. Nu trebuie să mai adăugăm și răutate. Ajunge că atâția semeni de-ai noștri trăiesc în întuneric și sfârșesc uneori atât de dramatic. Am face mai bine să ne orientăm spre cei rămași, să îi ajutăm și să le fim alături prin dragostea lui Hristos.

Ghiță Mocan

Sursa: coramdeo.ro

O părere despre “Flăcări, durere și răutate

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *